lunedì 22 dicembre 2008

ARTE E CEMIENT
Chi te parle è u rè toie,
ca dintre a tombe s’è arrivutat,
quann ha vist sto schife e cemient sop a faccia toie.
Te dic scetat,
da tropp tiemp ormai stai durmenn,
e chistu suonn nunn’è buon.
Tu duorm,
duorm scuitat,
e chill te caccene e viest,
te spogliene e ricuord.
E piezz toie se so arrubbate;
e nun tien fridde?
nun te vene scuorne?
ca te ne staie sopa a stu dirrup
nudo comme nu vierm .
Ma mo so spicciat e turmient,
te può arripusà.
Tant mo te viestene e cemiente
nun te può arribbellà.
Tant tu duorme
e nun t’accorge e niente
e pi furtun ca o paise toie
ce sta pure nu poche e brava gente
e nunnò pèrmettene stò sfregge e niente.
Sule ie aggio fatt ritard
vulev nu ritaglie,na cartulin,
è mò chi ciò dice a li figli nostre,
io ca parle e storie,
io ca me veste e carattere,
e orgoglioso parl du paese mie,
comme ciò dic a li figli nuostre,
ca a verità è chist:
tu nun duormive mic,
tu chiagniv,
e io nunn’ò capiv ca te sintiv povere,
e mo te siente chiù povere ancor.
Primme t’hann arrubbat e vieste,
mo t’arrobbene pure l’onore.
Giuseppe Iannarelli